include_once("common_lab_header.php");
Excerpt for Planeta ascunsă by , available in its entirety at Smashwords

Copyright Rene Tinescu

Publicată de Rene Tinescu





Nici o parte din această carte nu poate fi reprodusă sub nici o formă sau metodă fără acordul scris al autorului.

Aveţi drepturi de utiliza acestă carte doar pentru propria persoană. Această carte digitală nu poate fi revândută sau dată către alte persoane. Dacă doriţi să împărţiţi această carte cu o altă persoană, vă rugăm să achiziţionaţi încă o copie pentru fiecare cititor. Dacă citeşti această carte şi nu ai achiziţionat-o, te rugăm să accesezi magazinul preferat de cărţi digitale şi să-ţi cumperi propria copie.



Cuprins

Oky

Pânza de păianjen

Piesă de muzeu

Planeta ascunsă

Multifuncționala Berta

Lacrimile civilizație Zetta

Fabrica de vise

Anticariatul domnului Clauss

Jocul

Catedrala




Oky


Matei se hotărî până la urmă asupra proiectului. Avea să trimită un balon meteorologic în atmosfera înaltă cu care să înregistreze temperatura și presiunea aerului. Stătea în scaunul cu rotile și privea spre cerul pe care începeau să răsară stelele. „Sper ca proiectul meu să obțină locul întâi măcar la originalitate, medită el. Unde mai pui că în nacela balonului meteo se vor afla o serie de periferice și un „astronaut” din piese de lego: Kolea. Cu sistemul GPS voi localiza cu ușurință traseul întregului sistem zburător.” Se uită la omulețul din piese de lego.

- Ce părere ai, Kolea? O să te descurci, nu? Trebuie, altfel pierdem concursul la Științe, vorbi Matei privind cu subînțeles la omulețul din piese de plastic. Piticul din lego zâmbea absent din palma copilului. Nu depășea zece-cincisprezece centimetri înălțime dar era tovarășul său tăcut cu care împărțea bunele și relele unei zile întregi. Se atașase de păpușa aceea imediat după accident. Când s-a mutat la bunici, atât și-a dorit să ia cu el din fostul cămin: pe Kolea și albumul foto cu părinții săi.

Nu împlinise încă 12 ani, dar era ambițios și printre cei mai buni elevi din școală. În urma accidentului și-a pierdut ambii părinți iar bunicii dinspre tată s-au angajat să-l crească. De atunci copilul s-a transformat mult. Prieteni n-a mai căutat. Handicapul său îl ținea departe de grupul de copii de seama lui. Doar Sorin, colegul de bancă, era agreat în preajma sa, chiar și în garajul unde Matei petrecea mare parte din timp. Aici era lumea lui. Cu hărți, atlase, enciclopedii și o mulțime de cărți înghesuite într-o bibliotecă recondiționată. Pe pereții atârnase patru din picturile sale favorite „pentru a încălzi atmosfera rece din garaj”: „Casa bunicilor toamna târziu”, „Stejarul bătrân”, „Corabia” și „Coșul cu fructe”. Le pictase toate în ultima vacanță de vară. Uneori Sorin venea să-l scoată la aer. Primea de fiecare dată un refuz însoțit de replica lui favorită:

- Tu ca să reușești trebuie să fii bun. Eu trebuie să fiu cel mai bun, înțelegi? De aia nu pot ieși afară.

Adormi cu gândul la proiectul său. Visă că micuțul Kolea s-a rătăcit în spațiu iar el, neputincios și singur, nu știa cum să-l recupereze. Auzea vocea tatălui său: Nu te teme, Matei. Nu ești singur...

De cum începeau căldurile, Matei își schimba locul de studiu. Renunța la camera lui și apela la garajul din spatele casei. Aici avea mai mult spațiu și mai multă liniște. Nu-i auzea niciodată pe copiii de vârsta lui jucându-se și țipând pe stradă.

Se așeză la biroul improvizat din garaj și începu să noteze pe caietul cu coperți tari ultimele detalii:

- Decolarea: 14.04.2011, ora 11.22, din curtea interioară a Școlii nr. 5

- Echipament la bord: barometrul, termometru, altimetrul, sistemul GPS, un aparat foto digital, o cameră web

- Durata misiunii: între 12-24 de ore, în funcție de condițiile atmosferice

- Rezultate așteptate: 10 fotografii realizate la 5.000 și 10.000 de metri altitudine, un filmuleț de 10 minute toate într-un material ce va fi postat pe site-ul școlii și pe pagina mea de internet, despre experimentele mele.

- Echipaj: Kolea, la prima misiune, adăugă el cu toată seriozitatea.

„Acestea fiind scrise pot face publică intenția mea de a cuceri atmosfera din jurul orașului Tîrgu Neamț, medită băiatul așezându-și caietul frumos pe unul din rafturile din lemn masiv ale garajului.” Mai privi odată la obiectele care formau de-acum celebrul sistem de navigație și ieși optimist afară.

În aplauzele colegilor și a profesorului de fizică, Matei lansă balonul meteo din curtea interioară a școlii. S-au făcut poze, s-au făcut și pronosticuri, toată lume a fost bine-dispusă. Doar Matei privea cu atenție cerul și direcția vântului. „Nord-nord-vest. Cam 4-5 m/s. Destul ...” Balonul se ridică mai repede decât s-ar fi așteptat cineva. În câteva minute dispăru din câmpul lor vizual și toți colegii erau acum prinși în alte activități la ora de Științe. „Sper să zboare măcar 20 km și să reziste în aer cel puțin 12 ore. Am toată baza în Kolea”, medită el ...

A doua zi, Sorin îl vizită acasă.

- Matei! Ești în garaj?

- Hai Sorine! Intră! Avem treabă cu balonul ăsta! Cu brațele sale puternice, Matei își mișcă roțile scaunului în care stătea imobilizat de la opt ani.

Sorin intră în garaj și se îndreptă spre laptopul colegului său.

- Fii atent aici! Timp de șapte secunde acest balon nu a existat! Uite. Câteva clipe balonul meu n-a avut coordonate. Apoi deodată apare aici. Privește și tu!

Sorin privea fără să înțeleagă mare lucru.  Observa totuși un șir de date întrerupt apoi continuarea acelui șir ceva mai jos.

- Mda, văd și eu că nu este continuitate. Ce s-a întâmplat oare?

- Balonul nostru a interferat cu o altă lume, vorbi grav Matei. O lume nouă din care a revenit după fix șapte secunde. N-am mai pomenit așa ceva!

Sorin nu știa ce să zică. Glumea sau vorbea serios băiatul ăsta? De unde știa el că a interferat cu altă lume? Însă, dacă spunea Matei acest lucru înseamnă că așa era.

Pe monitor erau acum alte date, un tabel, un grafic pe care Matei le interpretă foarte ușor:

- Este în atmosferă de 19 ore. Uite! A atins și altitudinea de 11.300 metri la un moment dat! Îți dai seama!

- Fantastic, Matei!

- Da, dar de câteva ore pierde din altitudine. Va trebui să ne pregătim de recuperarea echipamentelor și a lui Kolea.

- Sunt alături de tine. Spune-mi ce trebuie să fac...

- Vom porni după balon, băiatule. Imediat. Aștept să văd unde aterizează ca să-l recuperăm ușor...

Sorin nu mai spunea nimic. Îl privea pe Matei cufundat în schemele și hărțile lui digitale. Se așeză alături pe un scaun din lemn și aștepta curios să vadă ce se întâmplă. Privi în jur și observă rafturile de cărți de pe pereți. „Nici nu le-am observat până acum cărțile și revistele astea.”

- Cărțile astea erau până acum aici?

Matei nu-l auzea. Era prea concentrat la cursul balonului. Altitudinea scădea și trebuia să știe cu exactitate locul aterizării. Alături de rafturile din lemn masiv, Sorin descoperi câteva din picturile prietenului său frumos înrămate.

- Arata minunat desenele asta. Cu ramă asta albastră zici că sunt niște capodopere!

- Sunt niște capodopere. În câteva minute balonul aterizează pe stânga Ozanei, la ieșirea din satul Pipirig.

- Să-l anunțăm pe nea Ioan...

- Bunicu știe de recuperare. Așteaptă semnalul nostru. Cred că încălzește deja motorul mașinii.

La 20 kilometri distanță de locul lansării, stătea atârnat de-o creangă un balon meteorologic spart de care se bălăngănea ușor un coș mic din nuiele.

- Caută un băț ceva să recuperăm balonul ăsta, Sorine. Până revine bunicu de la văru-su noi trebuie să recuperăm tot echipamentul.

- Imediat.

Sorin porni spre pădurea de peste râu lăsându-l pe prietenul său sub copac lângă mașină.

După câteva minute balonul era dat jos.

- Acum să te văd, Kolea! Ce date mi-ai adus tu mie!

Matei apucă păpușa din plastic și simți imediat ceva nou: muchiile erau rotunjite, materialul din care era confecționată era moale și cald. Privi cu atenție la „astronautul” din mâinile sale. „Parcă nu-i Kolea! Kolea era altfel...Iar ochii ăștia mari nu i-am mai văzut niciodată. Se uită la mine???”

- Ce s-a ntâmplat?

Matei nu fu în stare să zică nimic. Îi veni în minte cuvintele tatălui său din visele recente: Nu te teme Matei! Nu ești singur!

Se rezemă de tulpina fagului și se gândi. „Cum a apărut jucăria asta în coșul din nuiele? Și unde este Kolea? Unde-i pilotul meu din piese pătrățoase de lego?” Acesta era confecționat din alt material decât omulețul lui din plastic cu muchii ascuțite. Era cald, maleabil și elastic. „Ciudată creatură. Sorin cred că n-a observat mare lucru...”

- Hai acasă să descărcăm toate datele. Profu’ vrea și el să știe ce ne-a adus Kolea de sus! Go!

***

În camera lui, Matei descărcă pozele și filmul pe laptop apoi pe site-ul școlii. Datele colectate de aparatele de la bordul balonului erau cât se poate de importante. Le transferă în Excel iar de acolo realiză câteva grafice sugestive: Evoluția temperaturii și a presiunii aerului în raport cu altitudinea. Era mai mult decât încântat de realizările lui. După despărțirea de Sorin îl luă pe „astronautul” clandestin la cercetat. Îl numi Oky. Avea niște ochi mari, expresivi uneori, care dădeau senzația că te privesc din orice unghi s-ar afla. La un moment dat avu sentimentul că i-a zâmbit. „Mi s-a părut” se liniști el. Îl așeză pe primul raft al bibliotecii din camera lui. Părea suveran de acolo peste toate obiectele din jur. Matei adormea și se trezea uitându-se la Oky. Uneori avea senzația că îl găsește în altă poziție, iar ochii, ochii aceia mari parcă îi transmiteau ceva în fiecare clipă.

***

Când l-a atins în dimineața aceea, Oky îi zîmbi scurt și o melodie veche s-a auzit dintr-un colț al camerei. Provenea dintr-o pendulă stricată cu cadran galben ros de timp. Până atunci nici nu băgase în seamă acel soldat din lemn masiv care masca o ușă zidită în perete. Privi la Oky apoi la pendulă. Pendula pornise pur și simplu. Tic-tac, tic-tac, tic-tac.

- Bunicule! strigă el mai mult speriat decât curios de pendula de lângă zid.

- Da, Matei. Veneam la tine...

În pragul ușii apăru bunicul său cu un coș plin cu mere.

- Bunicule, pendula asta a început să bată!

- Cum așa?

- Eram cu Oky în mână când deodată...

- Care Oky???

- Astronautul ăsta! Așa i-am spus: Oky.

Bătrânul privi atent spre pendulă și apropie urechea.

- Este o pendulă DUFFA, băiete. Bătea la jumatate și la fix. Cutia asta din stejar păstrează și acum, uite aici, semnele făcute de Lucian, tăticul tău, când era copil. N-a mai funcționat de mai bine de 30 de ani. Era pe holul de la intrare, apoi taică-tu a luat-o în camera lui. Îi plăcea cum cânta la ore exacte...Știu că o făcuse să cânte la 6.45. Se trezea când era elev după melodia aia ...Apoi s-a stricat și nimeni nu s-a priceput s-o repare....Și ce spuneai? A pornit singură? Interesant...

Matei își privi ceasul de la mână și fixă ora exactă pendulei: 9:32.

- Cum de i-ai spus Ochi păpușii ăsteia?

- Oky. Păi nu vezi ce ochi mari are?

- Hm. Interesant. Știi, vorbi bătrânul așezându-se pe unul din scaune, știi, când era Lucian copil era cel mai isteț de pe aci, de pe strada asta. La Ascunselea, jocul acela cu ...

- ...știu, îl joacă și acum copiii.

- ...Lucian era cel mai bun. Îi spuneau toți Ochilă. Ochilă-n sus, Ochilă-n jos. Apoi i-au spus simplu Ochi. Și Ochi i-a rămas porecla până a plecat la liceu. De aia am rămas surprins...

- Hm. Ce chestie bunicule.

- Mda...

***

- Vacanța de vară are și avantajele ei. Pot lucra bine mersi cât vreau la ce doresc fără un program prestabilit, înțelegi? Vorbi Matei privind pe furiș la Oky. Acum de exemplu, stăm lejer în garaj și ne concentrăm pe relieful Lunii...Oky era orientat cu fața spre căruciorul puștiului. Pe fața sa apăru un zâmbet discret. Abia sesizabil.

Dinspre ușă se auziră niște pași.

- Salut! Azi la ce lucrăm, maeste?

- Sorine, cred că dacă studiem craterele de pe Lună, tot e ceva. Am niște materiale descărcate aseară de pe net. Am tradus câteva articole bazate.

- Tu ce mai faci, Oky? Stai și te uiți sau...

Zâmbetul acela discret dispăru ca prin farmec. Sorin avea parte acum de o privire inexpresivă.

- Este asistentul meu. Nu fac nimic fără să-l am în preajmă.

- Văd. Uneori am sentimentul că aude ce vorbim. Sau că ne vede pur și simplu.

- Probabil că ne și înțelege. Glumeam. Cred că este din cauza ochilor supradimensionați...M-am obișnuit cu el. Îmi ține de urât.

Cei doi prieteni s-au apucat de tradus articolul din revita de științe, în timp ce Oky asculta și privea cu mare atenție la tot ce discutau cei doi colegi.

Visele alea cu tăticul său îi bântuiau somnul de fiecare dată când îl avea pe Oky în preajma sa. Experimentase asta de mai multe ori. Când dorea să-și întâlnească tatăl în vis îl lua pe Oky în pat lângă el. În visele sale mergea normal. Pe picioarele lui. Acum urca un deal mare și destul de abrupt. Înainta greu. Un vânt aspru îi biciuia fața. Nu te teme, Matei. Nu ești singur. În jurul său copacii aproape erau smulși din rădăcini de vântul acela tot mai violent, dar el continua să înainteze. Balonul meteorologic era agățat de o creangă. Se bălăngănea într-o parte și în alta mai mai să-l sufle vântul. Se apropie de nacela balonului. Acolo era păpușa lui din lego. Era cu fața în jos. O răsuci și o privi cu teamă. Avea chipul tatălui său. Îi zâmbea iar el plângea speriat. Nu te teme. Nu te teme, Matei.

Dimineața, Matei luă micul dejun pregătit de bunica Petruța și se apucă de citit ultimul număr al revistei on-line Terra magazin. Începea zilele lecturând una sau mai multe reviste de geografie sau de fizică. Pregătea un proiect interdisciplinar inedit: paralele.

- Auzi Matei? Era bunica ce băgase capul pe ușă zâmbind.

Matei se opri din citit. Ridică privirea din monitor și închise ochii. Un sturz își făcuse cuibul în mărul din curte de câteva zile și toți ai casei erau încântați de repertoriul înaripatei.

- Da bunico, sturzul ăsta mă vrăjește pur și simplu. L-am auzit și aseară, să știi.

Ascultă câteva momente acele sunete după care reveni la ale lui. Când se concentra asupra unei activități nu mai auzea nimic în jurul său.  

N-a auzit nici pașii lui Sorin apropiindu-se de garaj. Nici glasul acestuia. Sorin apăsă clanța dar aceasta parcă era înțepenită.

- Matei! Ești acasă?

Abia atunci Matei îl auzi strigând de dincolo de ușa garajului.

- Intră! Este deschis, măi.

Sorin încercă din nou, dar nu reuși. Matei îi aruncă o privire lui Oky și înțelesese că acesta este autorul blocajului. „Deschide ușa te rog, Oky”. Ușa se deschise cu un scârțâit ușor iar Sorin intră nedumerit.

- Ce naiba are ușa asta? Știam că n-ai nicio încuietoare la ea.

- Da nu știu nici eu ce are. Mi-a mai făcut odată figura asta...

- Ce lucrăm azi, maestre?

- Vreau să-mi fac de lucru cu studiul țărilor de-a lungul ecuatorului...

- Ce vorbești? Hai mai bine afară. Este așa frumos...

Pe Matei nu-l interesa câtuși de puțin ce era afară. Oky simți că Sorin îl deranjează și porni televizorul stricat din spatele musafirului. De parcă l-a ciupit ceva de fund, Sorin sări la doi metri în față, alb ca varul.

- Băi! Ce se-ntâmplă aici???

Ușa garajului se deschise larg și Sorin nu mai așteptă nicio invitație.

- Mai bine plec. Te las cu ...ale tale. Saluuut!

- Pa. Te mai aștept. Râse singur dar conștientiză pentru prima dată că poate comunica cu păpușa aceea de lego. A vorbit cu ea. A intuit ce vrea el să facă. Este fantastic. A luat-o în mâna lui de copil și pentru prima dată a simțit niște furnicături în picioarele lui reci. Chipul lui Oky căpătă alte trăsături. Clipi de câteva ori apoi parcă așteptă ceva din partea copilului.

- Oky, cine ești tu? Hai spune?

Omulețul din lego îl privea cu niște ochi blânzi de parcă ar fi vrut să-i spună ceva.

Nu-i vorbi nimic, dar o lacrimă caldă căzu de sub ochii săi mari direct pe mâna lui care începea să-l strângă la piept...

Pânza de păianjen


Sub o cupolă imensă din sticlă din Sectorul sudic al Bazei Lunare VG21, un bătrânel vioi se mişcă fără astâmpăr în jurul primului bio-robot-inteligent. Îl botezase de mult RoBi. Lucrase mai bine de 15 ani, într-un laborator uitat de lume, la acest proiect şi iată-l acum în faţa prototipului RoBi. Îl admira ca pe propriul copil. Greu îl deosebeai de un om. Doar privirea îl trăda pe RoBi. În rest, gesturile, glasul, vocabularul și ținuta lăsau să se înțeleagă că ai în față un om în carne și oase.

Ceea ce în urmă cu 15 ani era doar un proiect ambiţios cu puţine şanse de reuşită, azi a devenit realitate. Profesorul primise în urmă cu 15 ani un laborator în Baza Lunară, şi de atunci n-a mai părăsit niciodată satelitul Pamântului. Ambiţios şi perseverent, profesorul îşi amenajă şi dotă laboratorul cu toate cele necesare. Cu doi roboţi inteligenţi demară proiectul ”Pânza de păianjen”, un proiect secret a cărui finalitate nu a putut fi prevăzută nici măcar de Profesor…

În primii ani, cei doi RoBi lucrară cot la cot cu Profesorul de parcă ar fi vrut „să fure” meserie de la mentorul și creatorul lor. Încet încet laboratorul Profesorului deveni neîncăpător și fu nevoit să ceară aprobare pentru extinderea lui. Primi aprobarea dar pentru o exindere pe verticală, în adâncime, pentru a nu deranja celelalte laboratoare din Sectorul Sudic al Bazei Lunare VG21.

Odată pe an primea vizita unui inspector militar care verifica stadiul proiectului iar trimestrial, profesorul trimitea un raport amănunţit Ministerului Apărării. După ultimul Raport, Profesorul primi autorizația să ridice o nouă bază, mai mare doar cu resurse proprii!

Cu primii 1200 de RoBi profesorul ridică o nouă Bază Lunară, de dimensiuni impresionante. Aici avea să fiinţeze Arhiva Cosmică pe care RoBi-ii trebuiau să o îmbogăţească an de an. Practic, informațiile culese din Univers, de pe diferite corpuri cosmice, aveau să se depoziteze în această Arhivă cosmică gigantică. Aici datele erau sortate, catalogate și clasificate pe o scară complicată și codificată. 150 de RoBi gestionau aceste date care se acumulau în fiecare zi, căci primi RoBi- astronauți explorau cu succes Universul Cunoscut.

Departamentul nou creat de Profesor, Cercetare-Dezvoltare, înregistra progrese nebănuite. Chiar și Profesorul rămânea uneori uimit de realizările Robilor. Ultimul proiect la care lucrau acești roboți viza up-gradarea Robilor online. Asta înseamna că datele pe care le descopereau cei de la Cercetare-Dezvoltare sau de la RoBi-astronauți, ajungeau instantaneu la toți roboții indiferent de locația acestora. Orice descoperire ajungea în câteva secunde la toată populația roboților creați de Profesor, grație acestei „pânze de paianjen”care se întindea în timp și spațiu acolo unde nimeni nu bănuia. Progresul lor era uneori atât de mare încât Profesorul avea unele temeri.

În următorul raport, profesorul preciza că roboții săi „câștigă un timp foarte prețios pe scara evoluției, nefiind obligați să piardă timpul cu istoria lor. Aceasta se formează și se asimilează de toată populația odată. Arhivarii, roboții din Arhiva cosmică studiază toate documentele din rețeaua noastră și au déjà o mulțime de date despre noi ca specie”…Când raporta aceste aspecte Ministerului Apărării, aceștia îl încurajau să continue fără probleme, mai ales că beneficiau în egală măsură de toate aceste informații.

A urmat altă bază pe faţa nevăzută a Lunii. Toate acestea demonstrau capacitatea acestor roboţi de a dezvolta acea «pânză de păianjen»: baze autonome situate la distanţe tot mai mari una de alta, interconectate printr-o reţea invizibilă.


Purchase this book or download sample versions for your ebook reader.
(Pages 1-12 show above.)